PREPELITELE lui DAN
din 2017
- CUMPĂRĂ CU ÎNCREDERE -
"O farsă, la prepelițe"
- povestire vânătorească de dr. Gabriel CHEROIU -
Era, ca şi acum, puţin după deschiderea sezonului de vânătoare la prepeliţe. Surprinzător, se arăta a fi un an bun la aceste mici galinacee, de vreme ce simţisem şi noi, în preumblările noastre de sfârşit de săptămână, o adiere a vremurilor mănoase de altădată. La orizontul entuziasmului nostru cinegetic se profila o mica descindere pe meleagurile Borcei, unde informatori din partea locului ne semnalaseră o oarecare concentrare a contingentului de prepeliţe, în vederea plecării lor iminente către miazăzi. Cu o zi înaintea plănuitei expediţii ne-am verificat rezervele de muniţie şi-am încremenit: ne lipseau tocmai cartuşele cu alică măruntă! Fuga la pomul lăudat, aflat undeva în proximitatea celebrului “Kilometru zero” al ţării – piaţa Sf. Gheorghe din Bucureşti. Încărcaţi de cutii cu muniţie şi înaripaţi de speranţe, la ieşirea din magazin, pe asfaltul tăiat de liniile tramvaielor ne împiedicăm de ceva. Ceva? Puţin spus, chiar şi pentru cei ce se pot lăuda cu o imaginaţie de excepţie. Incredibil: o prepeliţă strivită de maşini, aplatizată, una cu pavajul, dar prepeliţă. Atunci, în acele momente de uluială, s-a născut ideea unei farse amicale, al cărei erou principal urma să fie Mişu, personaj pitoresc al grupului nostru de tartarini. Am purces, sub privirile oripilate ale trecătorilor, la dezlipirea de pe caldarâm a victimei laminate, pe care, acasă, am depus-o în cogelator, până a doua zi dimineaţa.
…Câmpia tremura abia simţit sub privirile noastre, ridicând în văzduh valuri de miresme. Undeva, în adâncul zării, se năştea soarele. Primele două prepeliţe sfârâiră în zbor din faţa lui Lord, dedicat unei goane prin ierburile turmentate de efluvii sălbatice. Abia scăpat din carcera maşinii, bracul îşi făcea, ca de fiecare dată, încălzirea, ştiind să suporte apoi, cu bărbăţie şi îngăduinţă admonestările lui Mişu, care îşi demonstra astfel, poziţia de “ mascul alfa” în mica lor haită. Puse deci punct galopului de sănătate şi aşteptă , trepidând, să ne “ facem” puştile şi – lucru de neînţeles pentru un câine – să ne “ luăm jocul “ cu o gură de întăritor matinel. ( Dar ce ştie Lord despre subtilităţile ritualului vânătoresc?…).
În şirul în care urma să piptănăm câmpul, mi-am ales locul în dreapta lui Mişu, pentru ca, la momentul potrivit, să înfăptuiesc blestemăţia. De îndată, prepeliţele începură să sară ca scânteile împroşcate din foc. Lord nu mai prididea cu areturile şi cu aporturile, iar noi cu încărcatul puştilor. În două ceasuri, cartuşierele se hlizeau ştirb, alunecându-ne, de greutatea ciochinarelor, într-o parte pe şoldul stâng ca la pistolarii vestului sălbatic.
La un moment dat, Mişu trage năprasnic, dar pasărea zboară cu entuziasm mai departe, lăsânde-se printre buruieni, la vreo sută de metri, probabil pentru a-şi mai trage sufletul.
“ A căzut, a căzut! “ răcneşte puşcaşul înainte de a se năpusti către ipotetica victimă, sub privirile noastre compătimitoare. Atunci m-am hotărât să acţionez. Am sprintat în urmă-i şi, pe când era ocupat cu scotocitul şi încurajarea bracului (deja lămurit şi, de aceea, blazat), am extras din tolbă prepeliţa format A4 şi-am lăsat-o să alunece pe pământ, la vedere. Vigilent, Lord a şi înhăţat-o, dar, constatând ceva în neregulă, a lepădat-o imediat.
“ Asta e ? ” intreb ipocrit.
“ Ai găsit-o? Vezi c-a picat? …” se precipită Mişu dând s-o ridice de jos.
Cuvintele sunt prea puţine şi prea slabe pentru un tablou atât de gradios: Mişu, devorat cu aviditate de trei perechi de ochi (fără a-i mai socoti şi pe-ai câinelui), privea prostit la arătarea din mână, cercetând-o când pe o parte, când pe cealaltă. “ M-ai biruit, voinicule!” silabisi încet, ca pentru sine, inscrisul biletului legat cu şnur roşu la gâtul nefericitei. Abia atunci se dezlănţuiră şi hohotele noastre mocnite, pentru care ne pregătisem atâta vreme…
Oricum, a fost un an bun de prepeliţe, dacă una dintre ele a ajuns să eşueze chiar în mijlocul Bucureştilor. Cât despre Mişu şi alte vietăţi din grupul nostru, bântuit de patimi devastatoare, dintre care nu a vânătorii este cea dintâi, mai rămâne de povestit.
sursa: stirivanatoare.ro